Pădurea, între beneficiile și capriciile democrației

Author(s): Liviu Stochiță | Published in: “CARMAE” | Date: May 25, 2015

Cu terenurile golite de defrișări, cu drumurile forestiere înfundate de bolizi cărând trunchiuri de copac, cu cratere formate de alunecări de teren, viituri, noroaie cenușii scurse pe dealurile chelite, pădurea arată astăzi în România ca fața unui boxer plină de sânge și vânătăi, căzut la podea în runda a 15-a, care a început să fie numărat. Fără mișcările de protest declanșate în rândul publicului ar fi continuat sa încaseze ultimii pumni fără măcar să fi început numărătoarea.

Pădurea este ca un pergament pe care s-au scris in mod accentuat toate transformările entuziaste sau năuce prin care am trecut noi ca stat in ultimii 25 de ani. Si asta nu este o frază retorică, este chiar unul dintre sectoarele în care se pot vedea în mod direct toate urmele neastupate ale dificilului proces de tranziție de la un regim politic la altul. Cauza principală a dezastrului din păduri este schimbarea regimului de proprietate asupra terenurilor forestiere și nu atât schimbarea în sine a regimului de proprietate este problema, pentru a nu fi suspectați de opțiuni ideologice, cât tranziția de la un regim de proprietate la altul.

Procesul în sine de schimbare a proprietății a fost greu si anevoios iar sincopele lui s-au contabilizat în milioane de arbori tăiați, în lupte fratricide din care victimele nu lipsesc și într-o contestare permanentă a orice era făcut în acest sector.

În primă fază am avut de-a face cu celebrele legi ale fondului funciar prin care se restituiau terenuri agricole în anumite limite, dar terenurile forestiere aproape că au scăpat de această împărțire a terenurilor indusă de noile timpuri revoluționare. S-a început cu restituirea în limita unui hectar pentru persoane fizice și inițial nimic pentru persoane juridice. A fost mai de grabă o împroprietărire cu iz comunist în stilul paradoxurilor de început de democrație din România, câte un pic la fiecare să se vadă bunăvoința statului. În acea perioadă, politicile din domeniu erau încă influențate de o birocrație profesionistă, cu o bună reputație în administrarea pădurilor, iar retorica democrației și a proprietății private nu avea încă un aport atât de mare în influențarea procesului de decizie. Astfel că regimul Iliescu și-a putut permite să reziste presiunii vremurilor de schimbare și să își impună anumite linii ideologice în raport cu regimul de proprietate, iar restituirile în materie de terenuri forestiere au fost făcute inițial în limite suficient de mici încât să nu presupună transformări majore ale politicilor de management forestier.

Cutia Pandorei fusese însă deschisă, iar dorința de împroprietărire devenea tot mai aprigă și, în cele mai multe cazuri lipsită, de rațiune. În timp avea să se vadă că proprietatea terenurilor forestiere în suprafețe mici, presupune mai de grabă costuri decât beneficii, ne mai vorbind de tortura emoțională căreia trebuie sa îi faci față ca proprietar când vezi cum îți este prădată proprietatea fără să poți face prea mult împotrivă. Și totusi, destul de repede, proprietatea a început să devină o obsesie de neoprit, indiferent de ce îți putea aduce și nimic nu mai părea in de ajuns. Astfel a apărut tsunami-ul restitutio in integrum. Să se restituie tot, către toți proprietari indiferent de natura lor (persoane fizice, persoane juridice, comunități, biserici etc.) pentru a se reveni la situația de dinainte regimului comunist și nu de puține ori și de mai mult timp înainte. Proprietatea, indiferent de natura ei, trebuie să fie privată căci „statul este un prost adminsitrator”. Aceasta era fraza cu valoare de lege fizică care se rostea cu orice ocazie în acea vreme de instituire a unor noi timpuri noi. S-a trecut de la impulsul revoluționar al dreptului de a primi ceva gratis de la stat la confruntări ideologice întreținute de nevoia poziționărilor electorate în funcție de perspectiva asupra proprietății. În mizanscena luptelor ideologice, care deja nu mai aveau nimic de-a face cu pădurea ci doar cu proprietatea, pădurile se tot tăiau, mai mult se tăiau decât se îngrijeau. Cei cu hectarul primit tăiau că abia primiseră ceva ce nu erau siguri că pot păstra, iar autoritățile publice care mai dețineau încă, la sfârșitul anilor 90, aproape 70% din suprafața de pădure a țării, tăiau de pe terenurile pe care înțeleseseră că or să le piardă. Nimeni nu se mai gândea la pădure, totul devenise doar o chestiune de proprietate.

Ultima fază, cea în care ne aflăm și acum, este faza în care confruntările ideologice vor fi apus de mult, amintirile cu pitorescul domn Vasile Lupu și cu al lui Partid Național Țărănesc, care visa reinstaurarea proprietăților funciare și reînfiriparea satului tradițional, au acum un aer de legendă. Restitutio in integrum nu mai este de mult o dilemă publică în funcție de care se împarte ideologic țara, a devenit o lege. O lege care se aplică însă nu in integrum ci doar pentru cei la care poate voiosul domn Lupu nici nu se gândea, celor pentru care restitutio in integrum chiar are o miză, una de zeci de mii de hectare. Cei care pentru asta sunt gata să plătească avocații cei mai scumpi, să cumpere acces la parlamentari și să influențeze elaborarea politicilor în domeniu. Pentru ei s-au creat instituții (ANRP) și s-au inventat instrumente (cesiuni, drepturi litigioase, piața imobiliară, fonduri de investiții). Pentru aceștia pădurea nu mai este doar o patimă a împroprietăririi ci o importanta marfă (cum se strigă la demonstrații) pentru care important e să găsești cumpărătorul potrivit și poți face miliarde. Ceea ce este în interiorul și în jurul pădurii (sate, oameni, animale, ecosisteme) nu contează cât timp nu pot fi convertite în monedă.

Între timp, primii împroprietăriți în limita unui hectar au mai primit încă ceva în plus, dar au rămas doar cu aceeași patima asupra unei proprietăți care nu le aduce decât bătăi de cap și imagini dezolante cu păduri neîngrijite din care fură fiecare cum apucă, doar ei nu iau nimic căci nu primesc aprobări pentru tăieri. Amenajamentele, făcute de altcineva pentru terenurile lor, nu le permit să taie, dar aceleași amenajamentele nu rezolvă problema pazei împotriva hoților, care ajung să taie în locul proprietarilor, care nu au dreptul.

Toată această epopee complicată începută cu mirajul drepturilor individuale de proprietate oferite cu generozitate paternă de la stat, transformată apoi într-o luptă pătimașă pentru pământ și ajunsă astăzi în faza afacerilor sofisticate a lăsat în umbră, ca nesemnificativă, preocuparea pentru modul de îngrijire a pădurilor. Însă, schimbarea regimului de proprietate și mai ales a perspectivei privind funcțiile pădurii, reprezintă o provocare importantă căreia greu i se mai poate face față pe frontul acesta bezmetic al profitului din orice și obținut oricum.

Faza schimbării regimului de proprietate asupra pădurilor este acum la capitolul în care raportul dintre deținătorii de păduri s-a inversat, statul mai deține aproximativ o treime în administrare, iar proprietatea privată, în diverse forme, deține două treimi din totalul suprafețelor de pădure din România. Pe de altă parte, mulți dintre specialiștii în domeniul silviculturii, care elaborau planuri de dezvoltare durabilă a pădurii și amenajamente, sunt acum în afara sistemului. Unii au plecat dezamăgiți de jaful cu care intrau direct în contact, alții s-au convertit în oameni de partid, oferind resursele pădurii pentru protecție politică. Peste 50% din posturile alocate acestui sector au fost desființate pe parcursul acestui proces dificil al schimbării regimului de proprietate. Acea birocrație specializată care dezvolta și implementa managementul durabil al pădurilor este acum mult diminuată și dispersată prin diverse instituții, care de multe ori au un rol confuz.

În anii de dinaintea începerii acestui transfer de proprietate pădurile din România aveau aproape în totalitate amenajamente și prin intermediul acestora puteai ști dinainte când și cât trebuie să intervii într-o pădure pentru a nu-i perturba ritmul de creștere și pentru a realiza o producție eficientă și de calitate. Pentru a elabora și aplica amenajamente ai nevoie de suprafețe foarte mari de pădure și de predictibilitate în politica de administrare a pădurilor. Vârsta de maturitate și deci în mod normal și de exploatare a celor mai multe specii de arbori din România este cuprinsă între 60 și peste 100 de ani. Amenajamentele sunt planuri de intervenție pe parcursul creșterii unei păduri care trebuie să vizeze acest orizont de timp. Or la câte intervenții, adesea imprevizibile, a suferit pădurea în această perioadă, cei 25 de ani par ere glaciare.

Condițiile inițiale care asigurau într-un mod mai facil și mai sigur managementul durabil al pădurilor astăzi nu mai există. A considera că, plecând de la forme multiple de proprietate și interese foarte divergente, poți obține un management durabil și unitar al pădurii, în care prevalează funcția de protecție, este mai de grabă ceva iluzoriu. Pentru oricine deținea cunoașterea necesară și era suficient de responsabil, dezastrul observat astăzi la scară de mase, era previzibil doar că e greu de presupus că s-ar fi putut face ceva în condițiile presiunilor politice, a exaltării timpurilor noi și a apariției unor actori multipli și sofisticați. Cu toate acestea s-au făcut eforturi în această perioadă pentru elaborarea unei legislații care să impună administrarea pădurilor după rigorile managementului durabil, indiferent de forma de proprietate a terenurilor forestiere, încercând să facă față noilor modificări. După cum arată pădurile astăzi, este clar că acest demers nu a reușit.

Exasperarea publicului care se manifestă prin demonstrații în stradă și toate datele culese din teren arată că este momentul unei resetări a politicilor în domeniul forestier în care funcția de protecție a pădurii și prezervarea patrimoniului natural să fie pilonii principali. Aceasta și o bugetare adecvată pentru asigurarea pazei pădurilor ar putea schimba cursul dezastrului spre o îmbunătățire în timp a situației. Dar în condițiile de astăzi acest lucru este mult mai dificil către imposibil. Actorii implicați sunt acum foarte versatili, cu interese foarte bine conturate și își pot ancora pozițiile, după cum s-a văzut, în legi și tratate în fața cărora din România nu se mai poate face mare lucru.

În schimb ni se oferă modificări irelevante la Codul Silvic și un conflict politic care ține loc de spectacol, că tot eram obișnuiți cu el. La acestea se adaugă prezența salutară dar confuză a unor oameni pentru care mediul a devenit o preocupare și de la care se întrevede o speranță, dar care nu au reușit încă să identifice acele revendicări relevante pentru acest domeniu. Ajustările la codul silvic cele mai mediatizate, care au fost aduse în prim planul discuției mai de grabă ca rezultat al confruntărilor politice decât pentru relevanța lor în îndreptarea situației, sunt cele referitoare la limita de 30% impusă unui agent economic pentru prelucrarea lemnului provenit din exploatarea unei specii de arbori, eliminarea obligativității amenajamentelor pentru pădurile în suprafețe mai mici de 10 hectare și alte revendicări susținute mai de grabă de publicul participant la demonstrații referitoare la protejarea pădurilor virgine și interzicerea tăierilor rase.

Prima dintre acestea este o măsură exclusiv adresată agenților economici, care nu are direct de-a face cu îngrijirea și protejarea pădurilor. Aceasta reglementează raporturile între agenții economici care prelucrează lemnul provenit din păduri. Dacă legea cu privire la exploatarea pădurilor ar fi riguros respectată, metoda prelucrării lemnului nu ar mai conta atât de mult din punct de vedere al protejării pădurilor.

În ceea ce privește eliminarea amenajamentelor pentru pădurile sub 10 hectare, în condițiile pe care le-am descris anterior, pare mai de grabă o măsură fatalistă care se impune de la sine. Pentru ce să mai vorbim de amenajamente pentru suprafețe de pădure atât de mici încât acestea nu pot fi elaborate? Iar dacă decidem să le elaborăm ca la carte, pentru mai multe dintre aceste suprafețe mici luate în comun, s-a dovedit deja până acum, că acestea nu pot fi aplicate. Rezultatul ajunge să fie mai de grabă acumularea unor frustrări din partea micilor proprietari că nu pot exploata pădurile după cum cred ei și crearea senzației unei birocrații excesive. Pe de altă parte, a lăsa pădurile să fie îngrijite și exploatate după voia și cunoașterea fiecăruia, asemenea unei culturi de cartofi, este din principiu inacceptabil și poate reprezenta un precedent periculos. Dincolo de faptul că aceste mici proprietăți sunt situate de regulă în vecinătatea unor localități și exploatarea lor haotică ca și până acum, dar de data asta legal, ar avea un impact și mai mare asupra siguranței comunităților și nu în ultimul rând și asupra peisajului. Cum spuneam, provocarea administrării durabile a pădurilor în condițiile unei proprietăți fărâmițate este aproape fără ieșire.

Alte măsuri aduse în discuție mai mult de manifestanții din stradă suferă și ele de lipsă de relevanță dacă nu chiar și de păcatul ignoranței. Una dintre acestea este cea care se referă la interzicerea tăierilor rase. Regimul de exploatare al unei păduri, prevăzut în mod normal în amenajamente, este în funcție de speciile de arbori care alcătuiesc acea pădure. Tăierile rase reprezintă un regim de exploatare normal în pădurile de rășinoase, întrucât acestea nu lăstăresc, deci greu se pot regenera natural. În aceste condiții tăierile rase, realizate desigur în perimetre rezonabile determinate prin metode științifice specifice domeniului, dau posibilitatea înființării eficace a unei păduri noi prin intermediul plantărilor. Ca atare tăierile rase nu sunt întotdeauna nocive și nu reprezintă un caz care să fie interzis prin lege.

Modul în care sunt tratate și propulsarea acestor teme în centrul dezbaterii lasă să se întrevadă că, fie dimensiunea dezastrului nu e suficient conștientizată sau asupra lui s-a instalat resemnarea, fie se reglementează de fapt altceva despre care nu știm, dar care este acoperit de aceste teme care sunt aproape irelevante în raport cu obiectivul de salvare a situației pădurilor. (Aceasta nu e teoria conspirației cum mulți militanți de idei fixe ar sări să spună, ci este ceva întâlnit frecvent în procesul de decizie).

Toate acestea ne arată că acest momentum creat prin participarea publicului nu trebuie epuizat prin cosmetizări lipsite de impact ale codului silvic și nici prin cavalcade politice. Trebuie folosit și întreținut acest prilej prin care a fost fixată tema pe agenda publică și trebuie dezvoltată o dezbatere amplă, transparentă în care interesele trebuie exprimate la vedere fără false pudori, iar din această dezbatere și prin strângerea cunoașterii relevante în acest domeniu să fie conturată o politică publică eficientă și adecvată pentru acest domeniu, așa cum arată el acum. Ar fi o provocare din care ar putea ieși bine și procesul democratic cu practicile lui, care a început și el să arate sau să fie perceput ca o pădure devastată.