Obligativitatea raportării non-financiare de către companii din UE.
Impactul Directivei 2014/95/UE asupra mediului de afaceri din România
Policy Memo 57, Centrul Român pentru Politici Europene (CRPE), Noiembrie 2014
3. Analiza prevederilor noii directive
Propunerea de directivă pe care Comisia Europeană a elaborat-o în forma iniţială a suferit numeroase modificări până să ajungă la varianta publicată în noiembrie 2014 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. În bună măsură, modificările aduse au constat în a ajusta terminologia la legislaţia europeană, însă au existat şi modificări de substanţă. Aceste modificări succesive au condus, aşa cum era de aşteptat, la nenumărate dispute şi luări de poziţie, dar şi confuzii. De exemplu, au existat numeroase voci care au susţinut, după adoptarea noii directive în Parlamentul European pe 15 aprilie 2014, că varianta finală la acel moment era mult mai puţin ambiţioasă decât s-a intenţionat iniţial, întrucât nu se mai preciza numărul de angajaţi, respectiv 500 de angajaţi, drept criteriu. În realitate, acea variantă fusese armonizată cu noua Directivă 2013/34/UE în sensul în care termenul „companii” (companies) a fost schimbat cu „întreprinderi” (undertakings). Numai că absenţa acelui criteriu era suplinită de definiţia dată „întreprinderilor” în Directiva 2013/34/UE, unde entităţile care fac obiectul directivei trebuie să aibă un număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar de 250. Aşadar, varianta trecută prin votul din 15 aprilie 2014 era mult mai drastică decât se afirmase public.
Această precizare privind acordările Directive 2014/95/UE cu limbajul tehnic al altor documente legislative este importantă pentru a înţelege faptul că versiunea publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene trebuie citită prin prisma Directivei 2013/34/UE, precum şi prin cea a măsurilor legislative europene privind guvernarea corporativă (de exemplu, propunerea de directivă privind guvernarea corporativă aflată pe agenda Consiliului şi Recomandarea 2014/208/EU a Comisiei Europene).
3.1. Ce anume cere noua directivă?
Directiva 2014/95/UE amendează Directiva 2013/34/UE în sensul în care introduce obligativitatea raportării performanţei non-financiare în cazul anumitor tipuri de organizaţii şi a modului cum implementează o politică proprie privind asigurarea diversităţii la nivelurile cele mai înalte de conducere.
- Raportarea non-financiară
În ceea ce priveşte obligativitatea raportării non-financiare, conform documentului legislativ analizat, ea se poate face în câteva moduri distincte:
- fie sub forma unei „declaraţii non-financiară” (non-financial statement) ca a raportului de management (management report) (art. 19a, pct. 1);
- fie ca un „raport separat” (raport non-financiar) (art. 19a, pct. 4).
Pentru declaraţiile non-financiare, directiva prevede un set minim de informaţii ce trebuie prezentate:
- „o descriere succintă a modelului de afaceri al întreprinderii”;
- o descriere a politicilor adoptate de întreprindere în legătură cu „aspectele de mediu, aspectele sociale şi de personal, respectarea drepturilor omului şi combaterea corupţiei şi a dării de mită”;
- o analiză a principalelor riscuri asociate aspectelor amintite nu doar la nivelul operaţiunilor întreprinderii, ci şi în ceea ce priveşte „relaţiile sale de afaceri, produsele sau serviciile sale care ar putea avea un impact negativ”;
- indicatori de performanţă non-financiară relevanţi pentru întreprindere;
- „trimiteri şi explicaţii suplimentare privind sumele raportate în situaţiile financiare anuale.”
Aceste informaţii pot fi dezvoltate în declaraţiile non-financiare pe baza unor cadre naţionale, ale Uniunii Europene sau internaţionale, iar în preambul sunt chiar menţionate câteva exemple: EMAS, United Nations Global Compact, ISO26000, Global Reporting Initiative etc. Condiţia impusă este ca în declaraţia non-financiară să fie precizat cadrul de raportare utilizat.
Pentru rapoartele separate, adică acelea care sunt publicate distinct de raportul de management, condiţiile aplicabile sunt:
- „să fie publicate împreună cu raportul de management”;
- „să fie pus la dispoziţia publicului într-un termen rezonabil de timp, care să nu depăşească şase luni de la data bilanţului, pe site-ul întreprinderii, şi să fie menţionat în raportul de management”.
În acest caz, nu este necesar ca raportul să se bazeze pe un cadru naţional, al Uniunii Europene sau pe unul internaţional. Altfel spus, compania poate opta pentru dezvoltarea şi utilizarea propriului instrument, care, totuşi, va trebui să ţină seama de orientările pe care Comisia Europeană are obligaţia de a le publica până la data de 6 decembrie 2016 (art. 2 al Directivei 2014/95/UE).
- Politica privind diversitatea
Cea de-a doua componentă a Directivei 2014/95/UE, aşa cum s-a menţionat anterior, este reprezentată de obligativitatea introducerii în „declaraţia privind guvernanţa corporativă” (cfr. art. 20 al Directivei 2013/34/UE) a „unei descrieri a politicii de diversitate aplicate în ceea ce priveşte organele administrative, de conducere şi de supraveghere ale întreprinderii”. Această descriere trebuie să se refere cel puţin la „vârsta, genul sau educaţia şi experienţa profesională, obiectivele politicii de diversitate, modul în care a fost pusă în aplicare şi rezultatele în perioada de raportare.” (art. 20, pct. (1), lit. (g)).
Acestă obligativitate instituită de Directiva 2014/95/UE se înscrie pe linia efortului instituţiilor europene de a promova echilibrul de gen la nivelul organismelor de administrare, conducere şi control în cazul companiilor şi grupurilor de firme, eforturi care presupun la ora actuală inclusiv o propunere de directivă în acest sens şi ale cărei prevederi vizează în mod particular companiile listate pe bursele europene. (n9)
3.2. Cine sunt subiecţii noii directive?
Titlul şi preambulul Directivei 2014/95/UE indică drept arie de aplicare a prevederilor conţinute în document drept “întreprinderile mari” (large undertakings) şi “grupurile [de întreprinderi]” (large groups). Ele au fost alese în mod special pentru că majoritatea îşi desfăşoară activitatea în mai multe state-membre şi au un impact mare asupra mediului, societăţii ş.a.m.d., ceea ce le face să intre şi în categoria „entităţilor de interes public”. Totuşi, cele două teme majore amintite în secţiunea anterioară nu se aplică în mod similar tuturor tipurilor de „entităţi de interes public”.
Înainte de a clarifica aria de aplicabilitate a directivei 2014/95/UE, trebuie să înţelegem mai bine care sunt „entităţile de interes public” în accepţiunea Directivei 2013/34/UE (pe care o modifică directiva analizată aici). Conform articolul 2 din directiva din 2013, entităţile de interes public sunt delimitate sub forma a 4 categorii de organizaţii, şi anume:
- „întreprinderile care se află sub incidenţa legislaţiei unui stat membru şi ale cărui valori mobiliare sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată din orice stat-membru”;
- „instituţii de credit”, care îşi desfăşoară activitatea în şi intră sub incidenţa legislaţiei unui stat-membru;
- „întreprinderi de asigurare”, care îşi desfăşoară activitatea în şi intră sub incidenţa legislaţiei unui stat-membru;
- şi „orice întreprindere care este desemnată de statele-membre drept entitate de interes public, de exemplu întreprinderile care au o relevanţă semnificativă pentru public prin natura activităţilor lor, dimensiunea sau numărul lor de salariaţi”.
În ceea ce priveşte aria de aplicabilitate a prevederilor privind raportarea non-financiară, ea este delimitată suplimentar de criteriul dimensiunii organizaţiei. Cu alte cuvinte, doar entităţile de interes public care sunt definite drept „întreprinderi mari” sau „grupuri mari” trebuie să întocmească declaraţia non-financiară, respectiv raportul separat. Aceste două tipuri de organizaţii sunt definite la articolul 4, punctele 4 şi 7 din Directiva 2013/34/UE:
- „Întreprinderile mari sunt întreprinderi care, la data bilanţului, depăşesc limitele a cel puţin două dintre următoarele trei criterii:
- totalul bilanţului: 20.000.000 Euro;
- cifra de afaceri netă: 40.000.000 Euro;
- numărul mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 250.”
- „Grupurile mari sunt grupurile costituite din societăţile-mamă şi filialele care urmează să fie incluse în consolidare şi care, pe bază consolidată, depăsesc limitele a cel puţin două dintre următoarele trei criterii la data bilanţului societăţii-mamă:
- Totalul bilanţului: 20.000.000 Euro;
- Cifra de afaceri netă: 40.000.000 Euro
- Numărul mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 250.”
Totuşi, Directiva 2014/95/UE a „relaxat” criteriul numărului mediu de angajaţi de la 250 de angajaţi la 500. Cu alte cuvinte, doar acele întreprinderi şi grupuri mari care au peste 500 de angajaţi în cursul exerciţiului financiar vor trebui să prezinte un raport non-financiar.
Filialele întreprinderilor mari şi grupurilor sunt exceptate de Directiva 2014/95/UE dacă activitatea lor este analizată pe componenta non-financiară în raportul societăţii-mamă sau în raportul altei întreprinderi (articole 19a, pct.3, şi 29a, pct.4, introduse în Directiva 2013/34/UE). Ca atare, deşi o filială din România ar putea să fie în situaţia de a avea peste 500 de angajaţi, dat fiind faptul că există un raport non-financiar la nivel de grup, permite ca ea să nu raporteze în mod specific ce se întâmplă în România.
În ceea ce priveşte aria de aplicabilitate a prevederilor ce se referă la raportul privind diversitatea, conform Directivei 2014/95/UE, art. 1, pct. 2, respectiv Directivei 2013/34/UE, art. 20, pct. 1, şi art. 2, pct. 1, lit. (a), ea este stabilită doar la nivelul primei categorii de entităţi de interes public, şi anume la nivelul „întreprinderilor care se află sub incidenţa legislaţiei unui stat membru şi ale cărui valori mobiliare sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată din orice stat-membru”. Altfel spus, doar companiile listate pe bursele europene trebuie să întocmească descrierea privind politica de diversitate şi să o înglobeze în raportul de guvernare corporativă.
Întrucât s-a considerat că în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii raportarea non-financiară ar putea reprezenta o povară, noua directivă impulsionează statele-membre să excludă de la această obligaţie categoria de întreprinderi menţionată (preambul (14)). În cazul raportării privind politica de diversitate, prevederile noului articol 20 din Directiva 2013/34/UE consolidată, nu se aplică şi întreprinderilor mici şi mijlocii (alin. 5).
Estimarea numărului de companii care activează în România și care ar putea intra sub incidența Directivei privind raportarea non financiară depinde de momentul transpunerii acesteia, dar și de nivelul, maximal sau minimal, de preluare a prevederilor europene în legislaţia naţională. Dacă transpunerea se va finaliza pe parcursul anului 2015, incidența directivei va putea fi estimată pe baza datelor de bilanț ale companiilor din 2014. Potrivit unei prime estimări a Asociației pentru Relații Comunitare,(n10) pe baza datelor de la Oficiul Național al Registrului Comerțului, luând în calcul datele de bilanț disponibile în luna mai 2014, un număr de 760 de companii din România ar putea să fie vizate de noua directivă. Această estimare a luat în calcul textul directivei așa cum a fost adoptat de Parlamentul European.
3.3. Ce trebuie raportat?
Conform Directivei 2014/95/UE, declaraţia non-financiară sau raportul separat trebuie să se refere la 4 aspecte considerate importante pentru înţelegerea modului cum o întreprindere sau grup mare încearcă să diminueze impactul său (în acord cu Comunicarea Comisiei Europene din 2011 privind responsabilitatea socială (n11)). Aceste aspecte sunt:
- Aspecte de mediu
- Aspecte sociale şi de personal
- Aspecte privind respectarea drepturilor omului
- Aspecte privind combaterea corupţiei şi a dării de mită
Explicitarea modalităţii de abordare a acestor patru componente va fi făcut ulterior de Comisia Europeană prin orientările pe care are obligaţia de a le prezenta până la 6 decembrie 2016.
3.4. Care e modelul de raportare propus?
Noua directivă nu este strictă în ceea ce priveşte modelul de raportare non-financiară şi modelul de raport privind politica de diversitate. Ea lasă la latitudinea companiilor şi grupurilor de firme să-şi aleagă modelul de raportare, dar nu fără a preciza totuşi câteva lucruri.
Pentru declaraţiile non-financiare integrate în raportul de management consolidat, Directiva 2014/95/UE stabileşte un set minim de informaţii pe care aceasta ar trebui să le conţină, după cum am arătat în secţiunea 3.1.
Pentru rapoartele separate, o companie sau un grup de firme poate să-şi construiască documentul fie pe baza unui cadru naţional, dacă există (România nu are un astfel de cadru), al Uniunii Europene (e.g., Eco-Management and Audit Scheme (EMAS)) sau internaţional (United Nations Global Compact (UNGC); Guiding Principles on Business and Human Rights; OECD Guidelines for Multinational Enterprises; ISO 26000; ILO Tripartite Declaration of Principles concerning Multinational Enterprises and Social Policy; Global Reporting Initiative). Cadrul de raportare utilizat va trebui menţionat ca atare în raportul de management, în situaţia unui raport separat.
În privinţa companiilor care activează în România, există mai multe standarde de raportare adoptate însă, cea mai frecvent ultizată este grila Iniţiativei Globale privind Raportarea (GRI). La nivelul lui 2011, 50 de companii foloseau acest standard, 23 aveau o grilă proprie de raportare în timp ce şapte raportau conform principiilor UNCG. (n12)
3.5. “Conformează-te sau explică”
Aşa cum era de aşteptat, varianta finală a textului include ideea de bază din Recomandarea Comisiei Europene din 9 aprilie 2014 privind calitatea raportării cu privire la guvernanţa corporativă (“conformare sau justificare”) — 2014/208/EU (n13) — şi propunerea de directivă privind guvernanţa corporativă care a fost publicată chiar la începutul lui aprilie 2014. Ca atare, dacă există situaţii în care întreprinderile sau grupurile mari nu au politici prin care să reducă riscurile legate de cele patru aspecte (i.e., de mediu, sociale şi de personal, privind respectarea drepturilor omului şi combaterea corupţiei şi dării de mită), atunci declaraţia non-financiară sau raportul separat trebuie „să ofere o explicaţie clară şi motivată în acest sens”. Similar şi pentru raportul privind politica de diversitate.
3.6. Auditul şi “3rd-Party Assurance”
Directiva 2014/95/UE solicită ca, atât în cazul raportării non-financiare, cât şi în cazul politicii de diversitate, statele-membre să adopte măsuri prin care se asigură că auditorul statutar sau firma de audit statutar verifică dacă există „declaraţia non-financiară” sau „raportul separat”, respectiv raportul privind politica de diversitate. Însă auditorul statutar sau firma de audit statutar nu face altceva decât să ateste că documentele în cauză există, fără a emite un punct de vedere cu privire la conţinutul lor.
În ceea ce priveşte conţinutul, noua directivă face referire la ceea ce se numeşte „auditarea terţiară” (3rd-Party Assurance). Cu alte cuvinte, statele-membre au posibilitatea ca în procesul de transpunere să prevadă ca o măsură obligatorie verificarea de către un prestator independent de servicii de asigurare (assurance services provider) a informaţiilor din declaraţia non-financiară, respectiv raportul separat. (art. 19a, pct. 6, şi art. 29a, pct. 6).
