Observaţii privind propunerea de Ordin de ministru pentru aprobarea componenţei şi a atribuţiilor Consiliului Etic ce funcţionează în cadrul spitalelor

English Title: Point of View concerning the Legislative Proposal on the Function of Ethics Councils in Public Romanian Hospitals
Release Date: January 19, 2015 | Document Type: Public Statements | Language: Romanian
To: Ministry of Health
CARMAE ID No.: PRO#201501-X07, Anexa | Registration No.: _

Copyright 2015, Centre for Advanced Research in Management and Applied Ethics (CARMAE). All rights reserved.
Do not copy the content of this page without prior written consent from CARMAE.

Documentul de faţă conţine observaţii şi propuneri privind actul normativ intitulat „Ordin de ministru pentru aprobarea componenţei şi a atribuţiilor Consiliului Etic ce funcţionează în cadrul spitalelor”, anexele sale şi raportul de aprobare pe care Ministerul Sănătăţii, publicate pe pagina de Internet a instituţiei la data de 10 decembrie 2014 şi aflate în dezbatere publică până la data de 20 ianuarie 2015.

Experţii Centre for Advanced Research in Management and Applied Ethics (CARMAE) consideră că, date fiind comentariile de mai jos, este de datoria ministrului Sănătăţii să retragă ordinul din dezbatere publică şi să apeleze la persoane specializate în managementul integrităţii şi în etică medicală pentru a realiza o nouă propunere de act normativ, una profesionistă, care să ajute instituţiile medicale şi nu să genereze noi probleme instituţionale.

1. OBSERVAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA PROPUNEREA DE ORDIN DE MINISTRU

C01. Denumirea „consiliul etic”, chiar dacă s-a încetăţenit în felul acesta în limbajul de lemn al administraţiei publice din România, nu este de preferat. Ar fi bine ca în loc de „consiliu etic” să se folosească varianta „consiliu de etică”, tot aşa cum folosim expresia respectivă şi în alte domenii — de exemplu, Consiliul de Etică şi Management Universitar – ori după cum folosim şi expresia „comisie de etică”. Acel „de” indică cu ce se ocupă consiliul, spre deosebire de adjectivul „etic”, care arată cum este consiliul, i.e., „etic” sau „neetic”. De asemenea, denumirea „consiliu etic” este folosită inconsecvent pe parcursul ordinului de ministru întrucât chiar la articolul 1, alin. (1), lit. (d) apare „consiliu de etică”.

C02. Înţelegem nevoia de a defini etica, însă vă reamintim că, de aproximativ 2500 de ani, filosofii, adică cei care s-au preocupat de acest domeniu în consecvent, s-au chinuit să ajungă la o formulare cât mai precisă a ce este etica şi nu au reuşit. Ca să nu mai menţionăm faptul că definiţia de la art. 1, alin. (1), lit. (a), dincolo de arbitrariul ei, conţine cel puţin 3 erori grave dacă nu cumva am putea să o calificăm pur şi simplu o beţie de cuvinte. De exemplu, formularea „principii deontologice şi morale de funcţionare” este un pleonasm grosolan întrucât deontologia este un tip de abordare a eticii profesionale, şi anume abordarea prin prisma obligaţiilor morale pe care le are de respectat un profesionist dintr-un anumit domeniu.

De asemenea, principiile din definiţie sunt „de funcţionare”: ne întrebăm cum oare sunt ele principii „deontologice şi morale” dacă sunt „de funcţionare a sistemului de sănătate”. Un principiu de funcţionare se referă, ca să înţelegem mai uşor, la cum interacţionează actorii instituţionali din sistemul de sănătate, de exemplu se referă la faptul că Ministerul Sănătăţii finanţează spitalele. Cu alte cuvinte, un principiu de funcţionare nu are nimic de-a face cu etica.

În al treilea rând, etica este definită drept „ansamblul tuturor principiilor … asumate de către pacienţi”. Cum ar putea oare un pacient să-şi asume nişte principii morale care ţin de o instituţie din care nu face parte?! Cuvântul „asumare” este cel puţin nepotrivit în acest context.

C03. Tot la articolul 1, alin. (1), apar patru denumiri stranii, şi anume „incidentul de etică” şi „speţa etică”, pe de o parte, şi „avizul de etică”, respectiv „hotărârea consiliului etic”, pe de alta. În primul rând, nu există nici un motiv logic, raţional pentru care se distinge între elementele celor două cupluri de sintagme: cu ce ar fi diferit „incidentul de etică” de „speţa de etică”, ambele referindu-se, de fapt, la situaţii relevante pentru Consiliul de etică. „Incidentul de etică” este o acţiune care presupune „nerespectarea cadrului moral şi deontologic profesional”, în timp ce „speţa etică” reprezintă o sesizare cu privire la o acţiune ce presupune, într-un caz, „abateri de la legislaţia în vigoare”. Închistarea limbajului în cele două expresii nu este decât o împopoţonare de natură „legalistă” a unui act normativ care tratează funcţionarea unui Consiliu de etică. De ce nu se vorbeşte despre sesizări adresate Consiliului de etică şi atât?!

În definiţia „incidentului de etică” (art. 1, alin. (1), lit. (b)) apar două pleonasme: „cadrul moral şi deontologic profesional”. În primul rând, cadrul, dacă este deontologic, cu siguranţă este şi moral. În al doilea rând, dacă acel cadru este deontologic, cu siguranţă că se referă la sfera profesională. Expresia „deontologie profesională” este un pleonasm întrucât datoriile morale avute în vedere sunt particularizate la contextul unei profesii. A se vedea explicaţia de mai sus.

O altă problemă este aceea că ordinul de ministru în cauză reglementează funcţionarea Consiliului de etică din spitalele publice, dar „incidentul de etică” este definit ca situaţie relevantă din punct de vedere moral apărută la „în administraţia sistemului de sănătate”, adică la nivel de minister, „sau în interirorul sistemului de sănătate, public sau privat”, recte spitale publice sau private. Însă nicăieri în actul normativ în cauză nu se vorbeşte despre un Consiliu de etică la nivelul Ministerului Sănătăţii care să primească sesizări cu privire la modul etic sau neetic în care se „administrează sistemul de sănătate”.

Definiţiile „avizului de etică” şi „hotărârii Consiliului de etică” (art. 1, alin. (1), lit. (f) şi (g)) sunt ilogice prin faptul că se separă între „speţele de etică” care presupun abateri şi cele care nu presupun abateri. Oare în cazul „speţelor de etică” care presupun abateri nu este vorba tot de o hotărâre a Consiliului de etică, de o decizie?! Pe de altă parte, nu înţelegem de ce Consiliul de etică trebuie să dea „avize de etică”: adică să pună ştampile, de proastă purtare în cazul de faţă.

Cea ce este ni se pare şi mai grav este faptul că „avizul de etică” este definit drept „concluzia bazată pe prevederile legale”, care presupune „abateri de la legislaţia în vigoare”. Păi în acest caz de ce nu este denumit „aviz de conformitate” (cu legea, evident)?! Ori este „de etică”, cu accent pe ETICĂ şi referindu-se la „principii de etică profesională”, ori este de natură legală, şi atunci se bazează pe prevederi legale.

Incompetenţa celor care au redactat ordinul de ministru reiese şi mai clar dacă suntem atenţi şi observăm că atât „avizul de etică”, cât şi „hotărârea Consiliului etic” „nu au caracter decizional”. Oare ce fel de caracter să aibă, dacă nu decizional? Oare membrii Consiliului de etică nu decid în baza „speţelor de etică” şi „cadrului moral” dacă o anumită faptă impune sau nu măsuri din partea administraţiei spitalului public, aşa cum reiese din întreg documentul? Sau, dimpotrivă, „caracter decizional” se referă aici, într-o logică încă nedescoperită, la „caracterul consultativ”? Iar dacă ar fi aşa, atunci de ce mai pierdem vremea cu „avizul de etică” de vreme ce nu poate produce efecte?

C04. Numai analizând articolul 1, alin. (1) şi se poate observa că actul normativ în cauză generează un mecanism reactiv la nivelul spitalelor publice, care judecă „incidente de etică” şi nimic mai mult. Nu există nici măcar o frază despre managementul integrităţii la nivel de instituţii medicale, nu există nici măcar un cuvânt despre consilierea de etică din perspectiva eticii medicale. Ordinul de ministru este privit strict din perspectiva problemelor de corupţie din sistemul medical, dar fără să vină cu mecanisme adecvate şi să trateze subiectul într-o manieră preventivă. Se iroseşte încă o ocazie ca etica medicală să fie tratată în mod profesionist şi în România.

Această notă reactivă reiese şi mai clar din modul cum este definit „consiliului de etică” la art. 1, alin (1), lit. (d), unde el „reprezintă forul de autoritate morală constituit în cadrul unităţilor sanitare cu paturi […]”. Această idee apare în nenumărate documente similare din România, documente redactate de persoane fără nici măcar un minimum de cunoştinţe în domeniul managementului integrităţii/managementul eticii şi conformităţii. „Autoritatea morală” vine cu timpul, după ce a trecut o perioadă destul de lungă de la înfiinţare, şi este asociată capitalului social, încrederii de care se bucură o astfel de instituţie şi membrii săi.

C05. Tot în art. 1, alin. (1), la lit. (c), este definit un „mecanism de feed-back al pacientului”. Dincolo de faptul că cel care a scris actul normativ în cauză nu ştie cum se scrie cuvântul „feedback” din limba engleză, el a prevăzut un „ansamblu de măsuri şi de proceduri care au drept scop creşterea gradului de încredere al pacienţilor în serviciile medicale oferite într-o unitate sanitară publică […]”. Însă încrederea pacienţilor nu se câştigă prin faptul că pot să sesizeze o faptă de corupţie, deşi un sistem integrat de management al integrităţii este bine binevenit, ci prin faptul că medicii le explică pacienţilor procedurile medicale fără să-i trateze într-un mod paternalist, prin faptul că pacienţii nu mai aşteaptă aiurea să treacă prin nişte proceduri medicale (e.g., să aştepţi 4 zile într-un spital doar ca să-ţi vină rândul la tomograf), prin faptul că pacienţii nu mai sunt triaţi în funcţie de cum sunt îmbrăcaţi ş.a.m.d.

De asemenea, cel care a prevăzut acest „mecanism de feed-back al pacientului” nu ştie că un astfel de instrument de sesizare a faptelor de corupţie sau faptelor imorale se numeşte în limba engleză „ethics hotline/helpline”, redat într-o traducere aproximativă în limba română prin „linia verde a integrităţii”. Un astfel de mecanism de sesizare cu privire la faptele de corupţie şi la faptele imorale nu are nici o eficienţă dacă nu vine ca parte a ceea ce aminteam anterior, şi anume un sistem de management de integritate, care să presupună inclusiv un cod de etică la nivel instituţional, politici şi proceduri de natură etică, un program anual de training pentru toţi angajaţii spitalului, un program anual de comunicare internă pe probleme de etică şi conformitate ş.a.m.d.

C06. Acelaşi act normativ introduce două noi instrumente (art. 1, alin. (1), lit. (i) şi (j)), şi anume două „anuare etice”, unul la nivel de spital, altul la nivel naţional. Primul este un „compendiu al avizelor etice sau a hotărârilor consiliului etic dintr-o unitate sanitară cu paturi”, în timp ce cel de-al doilea este un „compendiu al avizelor etice sau al hotărârilor formulate pentru speţe etice similare, care concentrează experienţa în domeniul eticii, la nivel naţional.” Principala problemă a unor astfel de sisteme este faptul că speţele care au făcut obiectul unor decizii ale Consiliului de etică ajung nedepersonalizate pe Internet. Această variantă nedepersonalizată poate presupune nerespectarea demnităţii umane a pacienţilor ori cadrelor medicale implicate, chiar şi atunci când oricare dintre aceştia ar fi consideraţi „vinovaţi”. În al doilea rând, cine gestionează din punct de vedere tehnic aceste sisteme? Cine plăteşte pentru realizarea şi întreţinerea lor?

C07. Ultimul paragraf din art. 1, alin. (1), cel în care se precizează ce anume se înţelege prin „personal instruit în domeniul integrităţii”, arată încă o dată în plus cât de minimalist este tratată integritatea de către instituţiile publice din România. Pentru acestea, integritatea este o chestiune de „prevenire a fraudei şi corupţiei”, adică de natură juridică, fără nici o legătură, de fapt, cu etica. Însă, ca să fim riguroşi, termenul „integritate” are o valoare eminamente morală. Integritatea se referă şi la nediscriminare, comportament care contribuie major la corupţie” (e.g., un pacient de etnie rromă este tratat în mod incorect de doctor sau asistentă pe motive rasiale, dar ulterior acest comportament se schimbă întrucât familia pacientului „a împins” 1000 de lei în buzunarul medicului), şi la limbajul vulgar folosit adesea în spitalele româneşti, şi la hărţuirea sexuală ş.a.m.d.
Mai mult decât atât, la alin. (2), precizarea privind rolul consiliului de etică ne arată că de fapt există un interes pentru comportamentele imorale, adică exact pe dos decât modul cum era înţeleasă anterior integritatea: „rolul consiliului etic este de a identifica, analiza şi rezolva neconcordanţele între valorile, drepturile şi obligaţiile deontologice şi morale […]”.

C08. Referitor la componenţa consiliului de etică (art. 2), nu putem să nu observăm faptul că faţă de Ordinul 1209/2006 există o îmbunătăţire la nivelul numărului de membri, dar nu înţelegem de ce trebuie să existe „un reprezentant al casei de asigurări de sănătate judeţene”, precum şi „un reprezentant al autorităţii publice locale sau judeţene”. La un număr de 100 de spitale, toate aceste instituţii laolaltă trebuie să aibă 200 de persoane care să ocupe cele două poziţii din cadrul consiliilor de etică. Dacă poziţiile ar fi remunerate, cine ar plăti? Dacă nu sunt remunerate, cine le asigură transportul şi cazarea acolo unde este necesar? Dacă nu sunt remunerate şi intră în atribuţiile celor 200, atunci cine justifică încărcarea suplimentară a fişelor de post? De fapt, prezenţa celor două poziţii este doar de control, şi mai puternic, la nivelul spitalelor publice.

În al doilea rând, consiliul de etică ar trebui să aibă în componenţa sa şi „un consilier juridic sau un reprezentant al aparatului funcţional al spitalului cu studii superioare” (art. 2, alin. (1), lit. (d)). În mod normal, funcţia de consilier juridic este una suport, dar aici i se dă o forţă de judecător. Deciziile corecte şi din punct de vedere legal nu se iau doar pentru că printre membrii consiliului de etică se află şi un consilier juridic, ci pentru că cei care fac parte din această instituţie sunt pregătiţi în managementul integrităţii şi bioetică.

Mai mult decât atât, consilierul juridic este desemnat prin decizie a managementului unităţii sanitar (cfr. art. 4, alin (3)). În cazul în care una dintre sesizările primite de consiliul de etică priveşte managementul instituţii medicale, cum oare va reuşi consilierul juridic să ia o decizie obiectivă?

C09. La art. 4, alin. (7) sunt enumerate o serie de criterii pe care trebuie să se bazeze propunerile şi nominalizările membrilor consiliului de etică. Dincolo de faptul că „reputaţia morală” nu poate fi măsurată sau apreciată în mod obiectiv, expresia „integritatea comportamentului” este pleonasm („integritatea” este despre „comportament”).

C10. În articolul 8, alin. (1), sunt înşirate o serie întreagă de atribuţii care revin consiliului de etică, toate înscriindu-se într-o viziune reactivă asupra integrităţii, în care consiliul este un complet de judecată. Lăsând deoparte acest aspect, la lit. (c) se spune că acest consiliu „elaborează avize de etică referitoare la incidente de etică în cazul în care constată că sesizările nu au fost soluţionate conform prevederilor legale”. Ne întrebăm dacă cel care a redactat actul normativ îşi mai amintea ce a scris în articolul art. 1, alin. (1), lit. (f), acolo unde definea avizul de etică. Acest aviz era despre „constatarea unor abateri de la legislaţia în vigoare”, nu despre soluţionarea incorectă din punct de vedere legal a sesizărilor; avizul este despre speţă, nu despre cum este soluţionată speţa.

C11. O altă atribuţie a consiliului de etică este aceea de „a analiza vulnerabilităţile etice” (art. 8, alin. (1), lit. (e). Cum oare pot face acest lucru membrii consiliului de etică dacă ei nu au pregătirea necesară pentru a face o astfel de analiză? Şi cine îi pregăteşte pentru aşa ceva? Cine disponibilizează sumele respective pentru formarea lor ca să poată să analizeze vulnerabilităţile etice? Ca să nu mai întrebăm câţi români au pregătirea necesară pentru a organiza şi pentru a livra un program de formare pentru membrii acestor consilii de etică.

C12. O altă chestiune extrem de importantă este cea legată de ideea că acelaşi consiliu de etică trebuie „să promoveze valorile etice în rândul personalului medico-sanitar, auxiliar şi administrativ al unităţii sanitare” (art. 8, alin. (1), lit. (g)). Trecem şi de această dată peste faptul că se vorbeşte despre promovarea unor valori etice, dar integritatea era înţeleasă în sens stric juridic, de conformare cu legea, de combatere a fenomenelor de corupţie. Ce ne interesează este cum va putea consiliul de etică să pună în practică această atribuţie, de vreme ce nu are decât un secretar şi atât. Promovarea valorilor morale la nivelul unei instituţii presupune un plan anual de comunicare internă, cu instrumente specifice de comunicare, cu resurse puse în mişcare (resurse financiare pentru tipărirea unor materiale, pentru ca un angajat sau un consultant extern să pregătească materialele respective; resurse de timp – angajaţii trebuie să petreacă un timp, mai lung sau mai scurt, ca să lectureze un flyer, o broşură, un mesaj pe intranet, un email ori să-l asculte pe un om care le vorbeşte despre valori morale, comportament integru şi relaţia personal medical-pacient).

C13. La acelaşi art. 8, alin. (1), la litera (h), se spune că acelaşi consiliu trebuie „să analizeze şi să avizeze din punct de vedere etic Regulamentul de ordine interioară al unităţii sanitare”. Dincolo de faptul că ROI nu conţine, de regulă, aspecte de natură etică, ne întrebăm cum vor face această analiză membrii consiliului. În baza a ce? A propriilor opinii despre ce este etic şi ce nu este etic? Similar şi la lit. (i), unde consiliului i se dă atribuţia de a „formula şi de a înainta managerului propuneri pentru diminuarea riscurilor de incidente etice”. Cum ar putea să facă acest lucru de vreme ce ei nu au pregătire minimală în managementul integrităţii? Doar pentru că există un secretar care are pregătire în domeniul integrităţii?
Aceleaşi comentarii pot fi extinse şi la alin. (k), (l), (m), (p) şi (r).

C14. De-abia atribuţia menţionată la lit. (r) se referă la aspecte de natură morală, care pot fi încadrate în subdomeniul „etica medicală”, şi anume faptul că „analizează sesizările ce privesc nerespectarea, în situaţii medicale speciale (urgenţe, cazuri medicale terminale), a demnităţii umane şi propune măsuri concrete de soluţionare”. Însă nu înţelegem de ce este restricţionată această analiză la situaţiile medicale speciale. Oare pentru că în România, în mediul medical, lipseşte aproape cu desăvârşire reflecţia morală pe teme de etică medicală? Oare pentru că cel care a realizat actul normativ nu cunoaşte nici la nivel minimal domeniul? Respectarea demnităţii umane, o valoare fundamentală cu un principiu asociat, se referă nu doar la cazurile de urgenţă sau la cele terminale, ci la modul cum medicii interacţionează cu pacienţii, la faptul că adesea se întâmplă ca pacienţii să nu fie informaţi corect şi într-un limbaj adecvat lor cu privire la procedurile medicale la care urmează să fie supuşi, la multe alte lucruri care nu sunt în nici un fel „speciale”.

C15. În ceea ce priveşte atribuţiile secretarului consiliului de etică, art. 9, acesta este doar un conţopist, situaţie în care pregătirea sa în domeniul integrităţii este irelevantă. De exemplu, el „asigură înregistrarea şi evidenţa corespondenţei, sesizărilor […]”, „asigură realizarea şi gestionarea bazei de date privind sesizările […]”, „introduce reclamaţii şi sesizări colectate în sistemul informatic securizat […]”, „introduce în sistemul informatic securizat chestionare de evaluare […]”, „asigură comunicarea avizului etic […]”, „întocmeşte rapoarte trimestriale/anuale […]”, „formulează şi/sau colectează propunerile de îmbunătăţire a activităţii […]”, „asigură postarea pe site-ul unităţii sanitare a informaţiilor […]”, „asigură convocarea consiliului”, „asigură confidenţialitatea tuturor informaţiilor […]”, „deţine elementele de identificare (antet şi ştampila consiliului) […]”. De ce oare nu s-a prevăzut ca pregătirea sa să fie mai degrabă în direcţia utilizării calculatorului?

C16. O altă problemă gravă este cea privitoare la modul cum se iau deciziile în cadrul consiliului de etică. La art. 11, alin. (4), se afirmă că „deciziile se adoptă cu votul majorităţii”, dar că „în cazul în care votul membrilor consiliului etic este egal, votul preşedintelui este decisiv”. Precizarea privind puterea votului preşedintelui este lipsită de sens, căci, în caz de egalitate, votul preşedintelui oricum ar fi făcut diferenţa care asigură majoritatea simplă. Asta pentru că cvorumul a fost stabilit la 5 membri (art. 11, alin (3)).

C17. La art. 13, alin. (1), actul normativ prevede ca instituţia consiliului de etică să asigure confidenţialitatea tuturor informaţiile care fac obiectul activităţii sale, „inclusiv după soluţionarea sesizărilor”. Această prevedere intră în contradicţie cu ideea anuarelor de etică, care ar trebui să conţină memoria consiliilor de etică şi care, conform art. 8, alin. (1), lit. (d), trebuie „să fie puse la dispoziţia angajaţilor, constituind în timp un manual de bune practici în sfera eticii profesionale”.
Contradicţia este şi mai gravă dacă ne uităm şi la articolul 16, alin. (4), unde se spune că „direcţiile de sănătate publică judeţene respectiv a Municipiului Bucureşti au obligaţia verificării corectitudinii rapoartelor” pe care le întocmeşte secretarul consiliului. Această verificare nu se poate face decât dacă membrii consiliului şi, respectiv, secretarul divulgă informaţii confidenţiale.

C18. Referitor la anuarele de etică, articolul 16 introduce o serie întreagă de rapoarte trimestriale şi anuale care nu fac decât să birocratizeze excesiv activitatea consiliului de etică, sub teroarea unei sancţiuni financiare pentru cei care nu respectă actul normativ în cauză (cfr. art. 17). Şi ce te faci când timp de două trimestre nu primeşti nici o sesizare? Se apucă secretarul consiliului sau membrii acestuia să le inventeze pentru a completa nişte hârtii?

C19. La articolul 16, alin. (3) este o dublare a alin. (2). Un minimum de atenţie nu ar strica înainte de a publica un act normativ, chiar şi pentru o dezbatere publică.

C20. Anexa nr. 2 conţine un aşa-zis „chestionar de feedback al pacienţilor”. Trecând cu vederea peste dimensiunile chestionarului şi formatul său, problema principală este aceea că a fost gândit ca un panaceu la probleme de natură legală şi morală din instituţiile medicale. Din pacate, un chestionar nu poate produce schimbarea la nivel de comportament şi nici la nivel de politici instituţionale. De asemenea, un chestionar nu are cum să te ajute să afli problemele dintr-o instituţie medicală, unde fluxul de pacienţi este ridicat iar pacientul, de cele mai multe ori, se va autocenzura de teamă ca nu cumva răspunsurile sale să atragă răzbunarea vreunui angajat.

C21. Modul cum este conceput formularul de sesizare online din Anexa nr. 3 nu permite ca un pacient sau un terţ să informeze în mod anonim consiliul de etică. Din acest motiv şi bazându-ne pe experienţa altor organizaţii, e de aşteptat ca numărul sesizărilor să fie relativ mic.

2. OBSERVAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA REFERATUL DE APROBARE

C22. Nu ne miră deloc faptul că referatul de aprobare conţine greşeli grave de gramatică. Dezacordurile par a fi la ele acasă în documentele publice din România, prin urmare nu facem decât să atragem atenţia asupra acestui aspect. A se vedea, de exemplu, paragraful 3, unde „acuzaţia generală de corupţie a personalului medico-sanitar, lipsa unor stimulente salariale corespunzătoare şi încărcarea birocratică a profesiunii medicale AU condus …”. Tot aici apare şi o virgulă între subiect şi predicat. La fel ca multiplele virgule prost puse în paragraful al doilea.

C23. La finalul celui de-al treilea paragraf ne frapează o exprimare „abramburistică”: „să performeze în ţări cu o cultură organizaţională mai dezvoltată”. Trecând peste barbarismul „să performeze”, nu putem să nu sesizăm că ţările nu pot avea culturi organizaţionale căci ele nu sunt organizaţii.

C24. Prima propoziţie a ultimului paragraf de pe pagina a doua a referatului de aprobare spune că „operaţionalizarea consiliilor etice va genera modificări de esenţă în percepţia pacienţilor referitoare la actul medical şi domeniile conexe acestuia”. Aici, autorul actului normativ exprimă o falsă speranţă. În absenţa unei abordări competente şi consecvente a problemelor de integritate şi de etică medicală, operaţionalizarea consiliilor de etică este un vis frumos. Pe de altă parte, percepţia pacienţilor referitoare la actul medical şi domeniile conexe este mult mai influenţată de modul cum arată holurile spitalului, de cum arată patul în care trebuie să-şi petreacă două sau nouă zile, de cum miroase la toaletă sau de cum sunt trataţi de asistente şi de medici, de faptul că sunt puşi să-şi aducă de acasă medicamente sau chiar faşe, de faptul că trebuie să aştepte la tomograf zile în şir până le vine rândul sau să se ducă şi îşi facă „la privat”. Consiliile de etică, aşa cum reiese şi din actul normativ, nu interacţionează în mod direct cu pacienţii decât atunci când invită părţile „la judecată”.

C25. În penultimul paragraf al referatului, se face vorbire de „excesul de reglementare”. Oare actul normativ aflat în dezbatere nu este tocmai o dovadă a acestui exces de reglementare? Ordinul iniţial de ministru avea doar 1/2 pagină, în timp ce propunerea de acum numără 24 de pagini.

 

2 Comments

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*